Mă cheamă Oana,
am deschis ochii în ziua 9400 de bistro și mi’am dat seama că s’au strâns milioane de oameni hrăniți,
nimeni din jur nu pariase pe cifrele astea acum aproape 26 de ani când s’a deschis ușa la Bistro de l’Arte.
Nici măcar eu.
Ascultând în jur ce îmi spun oamenii să fac și gândindu’mă ce aș vrea eu să fac, am decis să merg pe ultima variantă,
uneori am greșit,
dar am putut, mereu, să fac doi pași înapoi, să analizez și să o iau de la capăt.
Când pare foarte greu, merg și cumpăr brațe de flori, le așez pe mese,
ani în care am stat zi de zi, luni de zile acolo, 12-14 ore, am numărat cândva mâncărurile inovate și mi’au ieșit peste 2000.
Am năucit echipa cu ritmul meu alert și dinamismul meniului, nu toți au ținut pasul cu asta,
am strigat, trântit, înjurat,
am și plâns de vreo câteva ori, de nervi.
Am avut, am, zile în care am urât bistroul și altele în care nu mă puteam despărți de el.
Dacă mă așez în mijlocul lui și stau pe întuneric, îmi trec prin fața ochilor toți oamenii pe care i’am cunoscut acolo, au crescut, s’au căsătorit, au făcut copii, au murit.
Văd copiii care au crescut și au și ei copii, îi aduc la bistro la prima lor masă în oraș,
îi văd pe copiii copiilor, adolescenți, cum vin la bistro pe cărarea făcută de părinții sau bunicii lor,
văd sutele de tablouri așezate pe pereți, aud concertele și lecturile, muzica de pian, acordeon ori vioară,
vocile, tristețile, râsetele,
mirosul de mâncare și de vin fiert,
un film care se derulează repede,
douăzeci și șase
de ani nu e mult, nici puțin, dacă m’ar întreba cineva cum am făcut, n’aș ști să zic,
gândul zilei este că mereu m’a salvat și m’a împins înainte felul ăsta al meu, neproiectat mediu sau lung,
dacă nu îți propui să muți munții, o vei face,
dacă nu îți propui să faci lucrurile pentru alții ci pentru tine, nu ca alții ci ca tine, o să îți iasă.
