The most popular Romanian vegan dessert gets the place it deserves
Mă cheamă Oana și am făcut colivă pentru mulți prieteni, la propriu, rudele știau că le plăcea și mai ales în ce formă o adorau, cu căpșuni, cu fistic, cu ciocolată, până la urmă cred că e și asta o formă de liniște, să știi că la pomană pr’etenii vor ciuguli ceva ce ai ciuguli și tu dacă nu ai sta pe un nor privindu’i.
Coliva are o istorie mai lungă decât pomenile noastre și o familie mai numeroasă decât pare când o vezi singură pe masă, cu lumânarea în mijloc.
Înainte să ajungă în biserică, amestecurile de cereale și semințe aveau deja rosturi rituale în lumea greacă. Cercetările despre tradițiile grecești leagă coliva de vechea panspermia, o ofrandă din mai multe feluri de semințe, asociată fertilității și regenerării. Asta nu înseamnă că avem rețeta colivei de azi păstrată intact într’un sertar al antichității.
Avem însă un fir vechi: grânele, viața care se reia, oamenii care încearcă să se împace cu moartea.
O tradiție hagiografică ortodoxă leagă coliva de Sfântul Teodor Tiron. În timpul împăratului Iulian, în secolul al IV-lea, alimentele din piețele Constantinopolului ar fi fost stropite cu sângele animalelor sacrificate zeilor, ca să îi oblige pe creștinii aflați în post ă îi facă să consume, fără să știe, alimente considerate întinate potrivit credinței lor. Sfântul i s’ar fi arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie și i’ar fi spus să le dea oamenilor grâu fiert cu miere. Povestea se pomenește și astăzi în prima sâmbătă din Postul Mare. E o tradiție religioasă despre colivă, nu un certificat de invenție a grâului fiert, că oamenii fierbeau grâne și înainte să aibă împărații idei despre ce să le pună în piață.
Nici vecinii n’au stat fără.
În Grecia, kollyva se pregătește pentru pomenirea morților, cu grâu, zahăr și, după loc și casă, stafide, nuci, migdale, rodie ori scorțișoară. În Cipru găsim aceeași familie de preparate, inclusiv cu susan și anason. Deci coliva cu alte gusturi decât cele învățate acasă nu e chiar o prăbușire a civilizației, deși sunt convinsă că se găsește cineva să o anunțe.
La sârbi, koljivo sau žito, grâul fiert cu nucă și zahăr, apare și la Slava, sărbătoarea sfântului ocrotitor al familiei. Pe masă stau pâinea rituală, lumânarea și grâul pregătit în amintirea strămoșilor. Adică poți să îți sărbătorești casa și să îți amintești morții în aceeași zi, fără să se încurce lucrurile.
În Ucraina, o rudă apropiată este kutia, făcută din grâusau orz, cu mac și miere, servită tradițional în Ajunul Crăciunului și al Bobotezei. Rețetele și obiceiurile diferă între regiuni, dar unul dintre ele spune mult: după masa de Ajun se lăsa o porție pentru sufletele celor morți. Noi o asociem imediat cu parastasul, alții o pun pe masa Crăciunului. Grâul îndulcit poate ține împreună și sărbătoarea, și absența.
Antropoloaga Katerina Seraïdari, care a studiat femeile care pregătesc colivă în Grecia, vorbește despre acest gest și ca despre o expresie a iubirii și a legăturilor dintre oameni. Dincolo de rânduiala bisericii, cineva gătește pentru cineva care nu mai poate veni la masă.
Asta înțeleg și eu foarte bine.
Nu știu ce se întâmplă pe lumea cealaltă, dar în asta știu că unuia îi plăcea cu multă nucă, altuia cu ciocolată și că, dacă tot îi pomenim, putem să ne amintim și ce le plăcea, nu doar data la care au murit.
Că omul a avut o viață înainte să aibă un parastas.
Eu nu merg la înmormântări dar cerșesc mereu porția de colivă și, mâncând’o, mă gândesc că merită mai mult decât cruciulița de cacao sau bomboane obosite.
Un blat simplu de ruladă, niște zmeură proaspătă, câteva fructe și dulcele ăla bun la care jinduim toți are parte de un facelift de’l poți duce la mare la clubul ăla de fițe căruia îi uit mereu numele.
Aici sus aveți și un ecler cu colivă, de la DulcEclairs
