Să scoatem mâncarea locală în stradă

000

Într’o lume în care fiecare ţară, oraş şi sat se luptă să aducă în faţa turiştilor şi musafirilor de orice fel mâncarea locală, gusturile unice, reţetele de acasă, noi trăim ţara/orasul/satul în care piedica cea mai mare în păstrarea tradiţiilor culinare vine de la cap[etele seci ale celor care ne conduc].

Braşovul, de pildă, era cunoscut pentru mâncărurile bogate, gătite îndelung, perpelite şi condimentate cu grijă.

Era oraşul în care “târgul de pui era cercetat vinerea cel dintâi,cãci dupã orele zece nu mai gãseai decât pãsãri slabe. Veneau cocoanele si alegeau.”

Î
n care “…vara aveam pui în "prezãl" - pané -, mici si tineri. […] era specialitatea sã serveascã puii gatiti astfel cu "musaca", […] care se fãcea din carne de berbec tocatã mãrunt si gãtitã cu vinete si rosii într-un sos scãzut. Mâncam des si pilaf de pui sau gãinã si "papricas" înotând în sos trandafiriu de smântânã si servit cu mici gãluste aurii. “

În piata Brasovului “gãseam cele mai multe zarzavaturi din care se fãcea ghiveciul. Spre deosebire de alte orase din Transilvania, noi aveam si vinete, aduse din Regat. Cele tocate si mâncate ca salatã cu untdelemn si ceapã le numeam la noi în familie "icre verzi".”

“Cu totii eram încântati când mama ne fãcea câte o marinatã sau iahnie de crap, ori o supã de raci. Sub Bucium se vindeau în ciubere, în care misunau printre foi de urzici, racii cei maride Olt.

Câte unul din ei era aproape cât un homar mic si fioros, cu
ochii lui mari si holbati, cu mustatile ca ale unui "cicos" de pe pusta Ungariei si cu foarfecele primejdioase. Când acestea erau însã rosii, scoteai din carapacea lor vârtoasã cea mai gingasã si gustoasã carne, trandafirie si aromatã. Cosul era bun, mai ales când era umplut cu pilaf sau când racii erau fãcuti scordolea, cu nuci si mult usturoi. Spre deosebire de Tara Româneascã, unde se zicea "gâturi", brasovenii iubeau "cozile" de raci, cãci desi aceste crustacee umblau de-a-ndãrãtele, ei stiau cã cosul se termina cu coada. “

Dacă o să citiţi cărţile de demult, nu doar pe Sextil Puşcariu pe care îl citez mai sus, o să aflati că bucătaria noastră, a brasovenilor, era bogată si bună.

Veţi afla că “Brasovul a fost totdeauna vestit pentru marfa brutarilor si a cofetarilor. Inainte de toate, pâine ca în orasul nostru nu se cocea nicãiri.”

Că “de la brutari luai si colacii "împletiti" fãcuti cu lapte; cornurile diferite, începând cu cele obişnuite la cafeaua cu lapte, cu doi creitari, din ce în ce mai mici cu cât treceau anii, continuând cu cele "late", cu aluat cu lapte, si sfârsind cu cele cu mac si cu "chiflele" cu zahãr, care se serveau mai ales la cafenea.
La Siegens, Sub Bucium, erau vestiti pesmetii copti de douã ori, pe care vânzãtoarea îi presãra încã o datã cu zahãr, când ti-i împacheta, si de care cumparau multi oaspetii din România în trecere prin Brasov.
Că se făceau prăjituri ca la Viena, că exista o ciorbă din maţe de viţel, că găluştele cu prune erau desertul preferat, ca supa de chimen era baută dimineaţa in loc de cafea.

Că existau vânzători ambulanţi, targuri la care puteai să gusti un cârnat de casă, că brânza se cumpăra de la brânzărese.
“Cu cât flechii erau mai grasi si mai mustosi, cu atât erau mai buni. Pe când se frigeau pe cãrbuni, pica de pe ei grãsimea pe jar, rãspândind o aromã care-ti excita apetitul. Carnea friptã era adusã pe un fund mare de lemn - "cârpãtorul" - pe care chelnãrita o tãia cu un cutit lung, cu o dibãcie extraordinarã si cu iutealã mare ca sã nu se rãceasca - în formã de tãitei."

În acelaşi oraş, mulţi ani mai târziu, consiliul local a decis că ce nu poate fi controlat trebuie suprimat.

Pe scurt, o hotărâre strecurată printre multe altele, a stabilit că “organizarea şi desfasurarea evenimentelor ce presupun prepararea şi comercializarea de produse alimentare de orice tip se vor aviza exclusiv în zona lacului Noua şi zona Pietrele lui Solomon, maxim un eveniment pe lună”.
Adică, la mama dracului, cât mai rar cu putinţă.

Pentru că ştiu ei, consilierii, ca turistul dacă vine la Braşov, se holbează ce se holbează la Biserica Neagră, se freacă de pereţii de pe strada Sforii si apoi, dă’l in măsa, sa se puna musai la masă intr’o cârciumă, nu să caute cârnati, fleici, galuşte şi siropuri aşa, aiurea, la botul calului.
Mă gândesc ca lipsa veceurilor publice din centrul Braşovului vine că o continuare a deciziei ăsteia. Dacă omul nu mănâncă pe stradă, nu are nici după de se căca, scuzați germana.

Nu îmi doresc să văd tarabe cu porci spintecați, nici zoaie de la brânza pe străzi.
Dar vreau cu îndârjire să văd măcar tarabe cu pită şi carnaţi, cu dulciuri de casă, cu fasole frecata şi ciorba de salată. Cu siropuri de casă, cu placinte, cu pilaf.

Mie îmi este rusine, zi de zi, când privesc in ochii turiştilor care mă întreabă ce mâncare locală pot guste pe stradă iar eu să le spun că nu există nimic. Nimic. Că e musai să îşi lase banii în cârciumi, că nu pot colinda pe sub Tâmpa cu o prăjitură de casă în mână. Că primaria a decis că nu poate gestiona o mână de mici producători.
Îmi este ruşine de ruşinea tuturor românilor, dar mai ales de lipsa de dragoste pentru mâncarea de acasă şi de indiferenţa lor snoabă.

000