Trei motive pentru care ungurii sunt nasoi

000

Băi, pentru că insistă cu rântașul, jumările de gâscă și prăjitura aia, șomloi. Eu îi urăsc de o viață, d’aia nici nu mă deranjează că nu știu română, suntem certați, nu schimbăm nici un cuvânt.

Bine, nici cu francezii nu mă împac, ne’am luat de la saint jacques, iar cu spaniolii nu mai discut de când cu morcilla.

Tocana de ardei copt este o mâncare pe care nu o să o găsiți decât prin ungurime sau în cârciumile dispuse să parieze pe mâncare locală.

Habar nu am de ce nu face mai nimeni mâncarea asta, mă gândesc că om fi o nație lovita de boli de fiere, că unde spui ardei sau castravete în urma ta sunt două femei care dau cu tămâie.

Sau, o mai fi și pentru că nu ai cum să o trișezi, cum am văzut ca se întâmplă la sor’sa, supa cremă de ardei copt, pe care mulți o fac din ardei la conservă, deși ăia îmi par acri și neprietenoși, nu au nimic a face cu dulceața unui ardei proaspăt copt.

În fine, destul cu bârfa.
Ardeii se coc, firesc. Se curăță, se lasă la scurs.
Ceapa se taie rondele subțiri. Eu am folosit roșie, dar nu e o nici hotărâre de guvern care să vă oblige la un soi anume. Ar fi însă de neiertat să nu o lăsați la foc mic cu ulei și sare până se rumenește.

Ah, ceapa rumenită este un soi de anafură pentru mine, mereu mă închin când gust.

Peste ceapa aia cu ulei, puneți făină. Da, e un rântaș, treaba aia de care vă e groază ca de colonoscopie. Când colo, ce să vezi, și bechamelul e tot o făină prăjită și nu mai fuge nimeni de el dând din mâini.
Treceți peste moment amestecând bine. Apoi, luați de pe foc cratița și turnați ardeii tăiați fâșii.

Stop joc o clipă.
De ce luăm cratița de pe foc?

Pentru că zeama lăsată de ardei este puțină și, dacă magalvaisul stă pe flacără [zeama + făina] = panică. Se va forma rapid un sos gros pe care vă va fi greu să îl mai descâlciți.

Deci, luați cratița de pe foc, puneți ardeii, amestecați și adăugați apă puțin câte puțin, până se face sos. Să fie destul, să acopere puțin ardeii, pentru că îl veți lăsa pe foc MIC o vreme, să se fiarbă făina. Amestecați, amestecați. Sau așteptați’vă să vi se prindă de fund.
Fundul cratiței, ov cors, cât și de fundul vostru, căci, se știe, doar formula apă, paie și bătaie e lipsită de calorii.

Făina, spaima tuturor fetelor începând cu clasa a patra, poate să fie puțină, multă sau deloc.
Puneți smântână fermentată în loc de [apă + făină] și e posibil să obțineți un sos mulțumitor.
Mai ales dacă vă zgârciți și luați o smântână din aia cu aracet și gust incert.

Deci ulei, ceapă, sare.
Făină, ardei, apă. Zahăr.
Oh, zahăr. Nu mult, o linguriță. Va schimba gustul în bine și vă promit că nu vă va nenoroci viața, cariera și silueta.

Aruncați și o creangă de cimbru la fiertul final. Cică cimbrul neutralizează efectul făinii și al zaharului. Joc și eu la bluff, dacă sunt oameni care cred că margarina e sănătoasă, poți spune orice păstrând un ton serios și o mimică de pastor adventist.

Mămăliga e mămăligă. O puteți face, răci și prăji când aveți nevoie. Eu am rupt’o bucăți mici cu mâna și am lăsat’o, răbdătoare să se prăjească. Durează, nu e simplu. Mai întâi se evaporă apa din ea și abia apoi se întrevede un început de crustă.

Dar stiți cum e crusta aia, ladies – ladies (sau nu așa se zice Doamne – Doamne în engleză?), crusta înmuiată în orice, lapte acru, sos de ardei, pusă peste o bucată de papară, prinsă între degete împreună cu un cârnat afumat.

Să faceți tocana asta, e păcat de ardeii care rup tarabele în piețe.

Aici sunt dacă vă împiedicați.

000