Share on Facebook0Share on Google+0Pin on Pinterest1Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

Furioși, buni, meticuloși, bețivi, talentați, depresivi, dirijori, obsedați de mâncare, capabili să lucreze ore întregi sub presiunea timpului, dependenți de calmante, fără viață socială, plătiți mult sub valoarea muncii lor, actori, chimiști.
Bucătarii. Cei care vă pun pe masă mâncarea.


Suntem actori, cei mai buni actori.

Pe partea încinsă a ușii e cald, sunt aburi de ulei, nervi, minute mai scurte decât alea oficiale, oale fierbinți pe care pielea sfârâie, apă pe jos, rateuri, reluări, sosul care se termină exact înainte de ultima comandă, clopoțelul, ospătarii care citesc sacadat comenzile.
Treci pragul să saluți un client sau să îl calmezi. Curat, liniște, muzică, râsete, flori. Scuturi cu mâna jenat tunica, te simți ca fetița cu chibrituri.
Zâmbești, dai mâna cu oamenii sperând să nu doară prea tare arsura aia nouă. Fugi înapoi, închizi ușa să nu se audă dumnezeii colegului care a scăpat ceva pe jos. Il ajuți, mergeți mai departe, oamenii văd filme și emisiuni cu bucătari, ne cred invincibili. Suntem niște actori.


Termini tura, nu poți să dormi.

Te doare șoldul, ai bea un vin ca să uiți. Ai fuma și un pai, ca să treacă. Te vezi cu cei doi prieteni pe care îi mai ai, rupți de oboseală ca și tine. Povestiți despre mâncare, ea vă unește, viața voastră e doar în jurul ei.
Te trezești. Gemi, dai să te ridici. Genunchii te trădează, tăietura din palmă s'a răcit și dureroasă, roșie și uscată. Cafeaua, calmantul și gândul la mis-en-place'ul de azi fac minuni. Redevii om. Te sui în mașină și nu vezi nimic în jur, te gândești dacă or avea pește proaspăt la prăvălie și dacă sosul pe care l'ai visat azi noapte o fi bun.

Bucătaria e goală și rece, ca o morgă, dai drumul la hotă, la cuptoare, pornești mixerul. E singura muzică pe care o știi.


Rudele nu te văd cu lunile.

Prietenii au liber mereu când tu ești captiv: în week-end'uri, de sărbători. Îți trimit poze cu ei, se vede marea în spate. Le trimiți și tu, la tine se vede masa rece.
Te cearta toți, că nu dormi, că bei, că ești sociopat, că poți aștepta ore în șir după un consommé, nu ai răbdare pentru copiii tăi. Închizi ușa și, singur cu cuțitul tău vechi dar bun, continui să faci ce îți place mai mult pe lume: să gătești.
Oamenii te cred perfect, la televizor așa pari. Alb, calm, curat, farmacist. Robot. Actor.
Dar tu nu ești, plângi și râzi, greșesti, mai ai două minute să scoți farfuria perfectă, mai ai juma' de minut până un client devine furios, mai ai o oră până la următoarea rezervare mare, mai ai zece secunde și ți se arde sosul. Toate, în același minut.


Sala e goală, bucătăria goală, au plecat toți și tu ștergi ultima tigaie întrebându'te dacă pastele alea ratate sunt cea mai mare crimă pe care ai făcut'o, așa zicea domnul
acela care ți le'a aruncat în față.
Lipești pe un dulap lista lungă cu mis en place'ul de mâine și te gândești cum dracu' o să te descurci.
Sorbi din vin, tragi din țigară, iei o pastilă și dormi cu gândul la rețeta aia pe care vrei să o încerci de o lună, dar nu ai timp.
Și când nu mai poți, stingi lumina și pleci, pentru că nu mai știi cum să îndeși în minutul ăla pe care il driblezi de ceva timp, toate gesturile, vorbele, extazul, oboseala, reproșurile, bucuriile, pasiunea și durerile.


Pentru că tu nu vrei decât să te lase toti în pace, să poți face nabii sosul ăla la care te gândești de luni întregi.

Share on Facebook0Share on Google+0Pin on Pinterest1Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone